Ce este islamul?


Însemnătatea termenului „islam”

Islamul este una dintre cele trei mari religii monoteiste ale lumii, alături de creştinism şi iudaism, iar musulmanii reprezintă aproape o pătrime din totalul populaţiei de pe planetă. Din păcate, de-a lungul veacurilor, s-au conturat anumite stereotipuri care sunt foarte departe de realitate. Islamul a fost asociat cu diferiţi lideri musulmani şi cu oameni de caracter şi integritate îndoielnică, iar faptele acestora au fost etichetate ca fiind islamice.

În ciuda efortului considerabil depus de mulţi autori musulmani şi nemusulmani, deopotrivă, de a remedia această situaţie prin intermediul diferitelor reviste, cărţi, seminarii etc, s-a eşuat crearea unei imagini reale asupra islamului şi a ceea ce înseamnă acesta. Încercările care se fac în zilele noastre de corecta situaţia sunt sporadice şi va trece multa vreme până când vor putea fi înlăturate ideile preconcepute în ceea ce priveşte islamul.

Cuvântul „islam” provine din limba arabă şi înseamnă supunere, ascultare şi pace. Denumirea de islam se regăseşte în Coran, fiind, deci, denumirea pe care Allah însuşi a ales să o dea religiei sale:

„[Unica] religie acceptată de Allah este Islamul (…)”[1]

Islamul este numele religiei revelate profetului Muhammad (saws), dar în arabă mai înseamnă şi supunere necondiţionată faţă de Allah. Aceasta nu este doar o întâmplare, Allah a transmis oamenilor, prin Coran, această denumire cuprinzătoare şi exactă, făcând astfel legătura dintre conţinutul legii revelate şi denumirea de „islam” cu care a fost denumită această lege.

Este necesar de subliniat faptul că, în Occident, se folosesc frecvent termeni precum: islamism, islamist sau mahomedanism, mahomedan. Folosirea acestor termeni denotă o foarte slabă cunoaştere a islamului de către cei care-i utilizează şi, mai mult decât atât, sunt percepuţi ca nişte termeni batjocoritori de către musulmani.

În Coran, Allah a ales pentru religia Sa termenul de islam, aşa încât, orice alt termen nu poate fi acceptat de musulmani pentru a denumi religia lui Allah.

În ceea ce priveşte cuvântul „islamism”, acesta este format din substantivul „islam” la care s-a adăugat sufixul „-ism”. Acest sufix provine de la sufixul „ismos”, din limba greacă, care înseamnă: faptă, stare, teorie. Deci, cuvintele care se termină în „-ism” reprezintă diferite doctrine, sisteme sau teorii. Există foarte multe doctrine şi teorii care poartă în componenţa lor acest sufix: capitalism, socialism, realism, dadaism etc. În ce priveşte aceste teorii şi sisteme, ele sunt foarte multe şi au fost create în special în ultimele secole. În acest sens scriitorul american Samuel Griswold Goodrich afirma:

„Lumea a devenit confuză, şi au apărut o multitudine de ism-uri pe care nimeni nu le poate număra. ”

În viziunea islamică, islamul este singurul mod de viaţă de origine divină şi a cărui mesaj a rămas neschimbat, toate celelalte „ism-uri”, fie au fost create de om, fie omul şi-a adus contribuţia parţial. Denumirea de islam a fost dată de Însuşi Allah, iar schimbarea, făcută de unii oameni, în denumirea de „islamism” provoacă nemulţumire în rândurile musulmanilor.

De asemenea, în media occidentală se folosesc frecvent clişee de genul: „terorişti islamişti”, „fanatici islamişti” etc. Alăturarea dintre aceşti termeni neplăcuţi (terorişti, fundamentalişti, fanatici etc) şi adjectvul „islamişti” nu a făcut decât să dea o notă peiorativă acestui adjectiv.

Cât despre cuvântul „mahomedan”, este lesne de înţeles de ce este văzut de musulmani ca un cuvânt batjocoritor. În toate religiile lumii, credincioşii sunt denumiţi în funcţie de divinitatea la care se roagă: creştinii sunt numiţi astfel pentru ca se roagă la Hristos, budiştii sunt numiţi astfel pentru că se roagă la Budda etc. Musulmanii se roagă la Allah, orice act de adorare care nu este dedicat doar lui Allah este interzis în islam, însă conform denumirii de „mahomedan” se înţelege, într-un mod eronat, că musulmanii s-ar închina la profetul Mahomed/Muhammad (saws). Acesta este şi motivul pentru care acest apelativ nu este agreat de musulmani.

De multe ori se face referire la islam ca la o religie, dar în limba arabă se face referire la islam ca la un „Dyn”, care înseamnă „mod de viaţă”. Un mod de viaţă este ceva mult mai amplu decât o religie. Dacă o religie ne duce cu gândul la credinţa într-o anumită divinitate, modul de viaţă ne duce cu gândul la ceva mult mai vast, ceva care include nu doar credinţa într-o anumită divinitate, ci şi modul în care o persoană se comportă în viaţa de zi cu zi şi felul în care acea persoană interacţionează cu cei din jur. Putem afirma, deci, că islamul este un mod de viaţă în adevăratul sens al cuvântului, deoarece islamul nu se rezumă doar la credinţa omului în Dumnezeu, ci influenţează absolut toate aspectele vieţii omului: modul în care gândeşte, modul în care vorbeşte, modul în care se comportă cu cei din jur, modul în care îşi desfăşoară activităţile economice, modul în care mănâncă, modul în care se îmbracă etc. 

Islamul, modul acesta de viaţă, nu s-a adresat doar oamenilor care au trăit într-o anumită perioadă istorică şi nici nu se adresează doar unui anumit popor. Islamul este la fel de valabil pentru orice perioadă istorică şi se adresează tuturor oamenilor de pe acest glob, indiferent de culoarea pielii sale sau de neamul din care fac parte. În acest sens Allah se adresează în Coran întregii omeniri, prin apelativul „oameni”, fără să facă nici o distincţie de rasă, religie etc:

„O, voi, oameni! Fiţi cu frică faţă de Domnul vostru care v-a făcut dintr-o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei (din Adam a creat-o pe Eva) şi care a răspândit din cele două [fiinţe] mulţi bărbaţi şi femei! Fiţi cu frică de Allah pe care vă conjuraţi [unii pe alţii] şi [fiţi cu frică de ruperea] legăturilor [cu rudele] de sânge, căci Allah este Veghetor (al-Raqib) peste voi!”[2]    

Islamul, prin umanitatea pe care o emană şi prin modul în care reuşeşte să-l elibereze pe om din tenebrele superstiţiilor, este calea naturală şi singura, dealtfel, pe care omul trebuie să o urmeze, orice alt mod de viaţă în această lume, nefiind acceptat de Allah: „Singurul dyn (mod de viaţă) acceptat de Allah este islamul”[3].

În acord cu cele menţionate mai sus, Meududi în lucrarea „Religia Adevărată” spune:

 „Eu consider şi afirm cu toată convingerea, după ce m-am dedicat studierii cărţii sfinte – şi am studiat în profunzime vreme îndelungată, reflectând îndelung la versetele perechi şi triplete–, că Sfântul Coran nu a folosit cuvântul <<religie>> (dyn) într-un sens îngust, limitat în pofida pretenţiilor exegeţilor inovatori şi dorinţelor lor, ci prin religie (dyn), Coranul are în vedere modul de gândire şi de acţiune cuprinzător pentru existenţa întregii omeniri, fără deosebire între o epocă şi o alta sau între o ţară şi o alta. Afirm acest lucru în deplină cunoştinţă de cauză, fără sa-mi fie teamă de replica nimănui şi nici de tăgada vreunui încăpăţânat.”

Există opinia, greşită dealtfel, că islamul ar fi o religie nouă, fondată în „ţara arabilor” în secolul al VII-lea de către Muhammad fiul lui Abdullah (saws). De fapt islamul este religia tuturor profeţilor care au urmat aceeaşi linie a credinţei, şi anume: credinţa într-un singur Dumnezeu şi supunerea faţă de El. Începând cu Adam (saws), continuând cu Avraam(saws), Moise(saws), Isus(saws) şi sfârşind cu ultimul dintre profeţi, Muhammad (saws), cu toţii au fost profeţii lui Allah. Ca atare, El porunceşte oamenilor în Coran:

„Spuneţi: <<Noi credem în Allah şi în ceea ce ne-a fost trimis nouă şi ceea ce a fost trimis lui Avraam, lui Islamil, lui Isaac, lui Iacob şi seminţiilor, în ceea ce le-a fost dat lui Moise şi lui Isus şi în ceea ce le-a fost dat [tuturor] profeţilor de către Domnul lor. Noi nu facem deosebire între ei. Noi lui îi suntem supuşi>>”[4].

Se înţelege, deci, că profeţii au adus oamenilor o singură religie şi au propovăduit o singură credinţă pe care Allah a făcut-o punctul de pornire pentru reforma omenirii. Allah a făcut ca aceste mesaje să conveargă într-un singur punct (un punct în care mesajul Său către omenire să se desăvârşească), şi acela este chiar mesajul lui Muhammad, fiul lui Abdullah (saws). În acest sens Allah spune în Coran:

„Iar ţie, [Muhammad], ţi-am trimis cartea cu adevărul, întărind Scriptura de dinaintea ei şi întrecând-o pe ea. Deci, fă judecată între ei după ce ţi-a trimis Allah şi nu urma poftele lor, [îndepărtându-te] de Adevărul ce ţi-a venit. Fiecăruia dintre voi Noi i-am dat o lege şi o rânduială”[5]

Pentru a nu se crea confuzie, trebuie neapărat clarificat cine este Allah şi care este traducerea cuvântului „Allah” în limba română. „Allah” înseamnă „Dumnezeu”. Creştinii vorbitori de limbă arabă folosesc acelaşi cuvânt pentru Dumnezeu ca şi musulmanii, iar Biblia scrisă în limba arabă, când face referire la Dumnezeu foloseşte acelaşi cuvânt ca şi Coranul, adică „Allah”. Cuvântul „Allah”, în limba arabă, este format din alăturarea articolului hotărât „al” şi cuvântului „ilaah” care înseamnă zeu, divinitate. Prin alăturarea acestora s-a format cuvântul „Allah”; acest cuvânt în limba arabă nu are formă de plural. Islamul este o religie monoteită, adică predică existenţa unui singur Dumnezeu, iar faptul că acest cuvânt, „Allah”, nu are formă de plural îl face cea mai bună alegere pentru dezideratul islamic, şi anume credinţa într-un singur Dumnezeu.

Preferinţa musulmanilor nevorbitori de limbă arabă pentru cuvântul „Allah”, în detrimentul cuvântului echivalent din limbile lor native, se datorează atât faptului că acesta nu are formă de plural (spre exemplu în limba română substantivul „Dumnezeu” este numărabil: Dumnezeu, Dumnezei), cât şi faptului că musulmanii, făcându-şi rugăciunile zilnice doar în limba arabă, sunt familiarizaţi cu acest termen.

Fundamentele islamului

Islamul este un mod de viaţă, nu doar o credinţă, acesta fiind şi motivul pentru care faptele şi credinţa nu pot fi separate. Credinţa fără fapte nu este de niciun folos, la fel cum faptele fără credinţă nu au nicio valoare. În acest sens Allah spune în Coran:

„Cât despre aceia care cred şi plinesc fapte bune, pe ei îi vom face să intre în grădini pe sub care curg pâraie, în care vor rămâne veşnic. Făgăduinţa lui Allah este adevăr. Şi cine spune vorbe mai adevărate decât Allah?!”[6]

Aceia dintre bărbaţi şi femei care plinesc fapte bune ­ şi sunt credincioşi -, aceia vor intra în Rai şi nu vor fi nedreptăţiţi nici cât un punct”[7]

Şahada

Faptele şi credinţa sunt de neseparat, iar credinţa are stabilite foarte clar fundamentele sale în islam. Baza acestei credinţe este chiar şahada (jurământul de credinţă islamic): „Mărturisesc că nu există altă divinitate în afară de Allah , iar Muhammad  este robul şi profetul Său”. Şahada (Mărturisirea de credință) reprezintă primul stâlp al islamului şi are două componente principale: Tawhid-ul (Monoteismul) şi Risāla (Mesajul, Profeţia).

a) Monoteismul

Tawhid-ul (Monoteismul) înseamnă că nu există nicio altă divinitate în afară de Allah şi că toate actele de adorare îi sunt închinate numai Lui. Opusul Tawhid-ului este Şirk-ul. Şirk înseamnă idolatrie, adică asocierea unor parteneri lui Allah şi închinarea la aceştia. Allah este, deci, Al-Khaliq (Creatorul), Al-'Aziz (Cel Atotputernic), Al-Ahad (Unicul, Singurul), Al-Waly (Protectorul, Stăpânul şi cel care ajută), Al-A'ala (Cel Preamărit), Al-Rabb (Stăpânul, Domnul), Al-Rahman (Cel Milostiv) ş.a.m.d.

Monoteismul eliberează omul de superstiţii şi credinţe false care-i creează acestuia nelinişte interioară în cazul în care pun stăpânire pe el. Astfel, monoteismul îl scapă pe om de temeri prin faptul că îl determină pe acesta să nu se mai închine la diferite zeităţi care întruchipează forţele naturii. Odată ce omul și-a însuşit conceptul de monoteism, el ştie că Allah este singurul creator al acestor forţe şi ajunge să le utilizeze, indiferent de cât de violente ar fi.

Prin monoteism fiinţa umană nu se mai închină altor oameni, deoarece închinarea faţă de Allah o eliberează de închinarea la oricine altcineva. De asemenea, omul ştie că nicio fiinţă din această lume nu are puterea de a lua şi a da viaţă, această putere aparţinându-i doar lui Allah, aşa că acesta încetează să mai creadă că destinul său poate fi influenţat de altcineva decât de Allah, în acest fel punându-se capăt superstiţiilor conform cărora stelele, semnele rele şi alte asemenea lucruri pot influenţa destinul uman.

Deci, Tawhidul stârneşte în fiinţa umană o voinţă puternică, răbdare, perseverenţă şi încrederea în Allah şi o face pe aceasta gata să sacrifice orice pentru a-i face pe plac Creatorului. În acest fel omul dă piept cu dificultăţile şi încercările vieţii fără frică sau slăbiciune, deoarece el nu se teme de nimeni în afară de Allah. Deci, credinciosul va alege întotdeauna Calea cea dreaptă în orice domeniu şi în orice faptă pe care o va face. Alegând să trăiască după idealurile islamice, fiinţa umană calcă pe calea spre desăvârşire.

Învăţaţii musulmani au împărţit Tawhidul în mai multe categorii, pentru o mai bună înţelegere a acestuia de către oameni. De exemplu, shaykh-ul Ibn Taymiyah a împărţit Tawhid-ul în 2 categorii, alţii l-au împărţit în 3 categorii, iar învăţaţi precum shaykh-ul Muhammad ibn Ibraaheem sau shaykh-ul Saalih al Fawazaan l-au împărţit în 4 categorii. Această împărţite pe categorii a fost făcută pentru a uşura înţelegerea monoteismului de către musulmani, mai ales că pe măsură ce timpul trece, cunoştinţele despre limba arabă devin din ce în ce mai puţine, iar aceasta se amestecă cu alte limbi străine.

Tawhid-ul se împarte în 4 categorii după cum urmează:

  1. Tawhid al Rububiya (Unicitatea stăpânirii lui Allah)

Semnifică credinţa că Allah este singurul Creator al acestui univers. Prin aceasta se înţelege că doar Allah are control şi putere asupra universului şi că toate au loc doar cu voia Sa:

„Nicio nenorocire nu-l loveşte pe om decât numai cu îngăduinţa lui Allah. (…)”[8]

Acest principiu al unicităţii stăpânirii lui Allah este cel mai bine sintetizat în Coran în Surat Al-Ikhlas:

„Spune: El este Allah, cel Unic!/ Allah este Stăpânul [de care toate creaturile depind]/ El nu zămisleşte şi nici nu este născut/ Şi El nu are pe nimeni egal!”[9]

Oricine crede că există alt Creator în afară de Allah sau că există altă putere care controlează universul în afară de Allah, înseamnă că neagă acest aspect al monoteismului şi prin urmare încetează să mai fie musulman.

  1. Tawhid al Uluhiyah (Unicitatea venerării lui Allah)

Înseamnă că actele de venerare trebuie dedicate doar lui Allah. Nu există niciun motiv care să-l împiedice pe musulman să ceară ajutor direct de la Allah.

Oricine venerează pe altcineva în afară de Allah, înseamnă că a respins această categorie a monoteismului şi prin urmare iese din islam. Printre cei care săvârşesc asemenea fapte sunt cei care se închină la alţi oameni, sperând că aceştia le vor oferi iertarea sau că vor mijloci între ei şi Allah/Dumnezeu. Aceste fapte vin în contradicţie cu textul Coranului, acolo unde i se spune musulmanului să creadă:

„Doar pe Tine (Allah) te venerăm şi doar la Tine cerem ajutor”.[10]

  1. Tawhid al Asmaa' was-Sifaat (Unicitatea numelor şi atributelor divine)

Înseamnă a crede în cele 99 de nume ale lui Allah.

Mintea umană este limitată, mai ales când vine vorba de noţiuni abstracte. Spre exemplu, simpla noţiune de „infinit” creează dificultăţi de înţelegere minţii noastre. Fără doar şi poate, Allah este mai presus de înţelegerea şi imaginaţia umană. Acesta este şi motivul pentru care în Coran se regăsesc cele 99 de nume ale sale, prin care omul îl poate cunoaşte pe Allah. Cu privire la numele lui Allah, în Coran se menţionează:

„Allah! Nu este dumnezeu afară de El! Ale Lui sunt numele cele mai frumoase!”[11]

Printre aceste nume ale Sale se regăsesc: Al-Khaliq (Creatorul), Al-'Aziz (Cel Atotputernic), Al-Ahad (Unicul, Singurul), Al-Waly (Protectorul, Stăpânul şi cel care ajută), Al-A'ala (Cel Preamărit), Al-Rabb (Stăpânul, Domnul), Al-Rahman (Cel Milostiv).

Orice alte nume şi atribute ale lui Allah, altele decât cele prin care El  sau Profetul L-a descris, sunt strict interzise în islam, şi nimeni nu-şi poate atribui aceste nume sau atribute care-i corespund în exclusivitate doar lui Allah.

Oricine neagă unul din numele sau atributele lui Allah iese din islam, încetează să mai fie musulman.

Este demn de amintit că acest aspect al Tawhidului nu se mai regăseşte în nicio altă religie, nici măcar în creştinism sau iudaism – religii considerate monoteiste.

  1. Tawhid la Hakimiyah (Unicitatea înţelepciunii divine)

Înseamnă a crede că dreptul de a da legi îi revine doar lui Allah. Denumirea de „Hakimiyah” vine de la unul din numele lui Allah, şi anume de la Al-Hakym, care în limba arabă înseamnă Cel Înţelept.

Legea pe care Allah a dat-o oamenilor şi pe care aceştia au datoria să o urmeze în viaţa de zi cu zi este Şaria (Legea Islamică). În acest sens în Coran se spune:

„(…) Judecata nu este decât de la Allah (…)”[12]

Dacă primele 3 categorii de Tawhid au legătură cu partea de credinţă, de mental, a musulmanului, Tawhid al Hakimiya nu se rezumă doar la acest nivel, ba dimpotrivă această ultimă categorie de Tawhid influenţează şi la nivel practic în viaţa musulmanului, fiind temelia întregii societăţi islamice. În acest sens, în islam, toate ştiinţele (economia, dreptul etc) au ca punct de plecare Şaria (legea islamică), iar Şaria se bazează pe Tawhid al Hakimya, adică pe faptul că Allah este singurul în măsură să dea legi. Deci, în Şaria se află îndrumarea divină a lui Allah; în Şaria se regăseşte ceea ce Allah a interzis oamenilor şi ceea ce El a permis.

Fiinţa umană este subiectivă prin natura ei. Pentru înţelegerea mediului în care trăieşte, omul are ca „unelte”: investigaţia, observarea şi deducţia. Însă aceste „unelte” nu sunt suficiente ca să se ajungă la o analiză obiectivă a realităţilor din societatea umană. Deci,  fiinţa umană este eminamente subiectivă, aceasta neputându-se detaşa de propriile sale prejudecăţi şi principii. Capacitatea cognitivă a omului este atât de limitată şi părtinitoare, încât nu poate fi o călăuză către adevărul suprem, ci doar călăuzirea primită de la Dumnezeu poate fi criteriul pe baza căruia lucrurile să se împartă în bune şi rele.

Adoptarea legilor făcute de oameni, în detrimentul legilor formulate de Allah, înseamnă a pune mai presus înţelepciunea limitată a oamenilor, faţă de înţelepciunea divină. Potrivit islamului, aceasta este considerată kufr al-akbar (necredinţă majoră), iar musulmanul care face aceasta iese din islam. În acest sens Allah spune în Coran:

„Ei îi iau pe rabinii lor şi pe călugării lor, precum şi pe Mesia, fiul Mariei, ca Domni în locul lui Allah (…)”[13]

Când 'Adiyy ibn Haatim l-a auzit pe profet (saws) recitând acest verset, el a spus: „Dar ei nu se închină lor (rabinilor şi călugărilor)”. Profetul (saws) a zis: „Da, dar ei (rabinilor şi călugărilor) au permis lucruri pe care Allah le-a interzis, iar oamenii au acceptat asta, şi ei (rabinilor şi călugărilor) au interzis lucruri pe care Allah le-a permis, iar oamenii au şi asta, iar acesta este mod de venerare a lor (a călugărilor şi rabinilor)”[14].

După cum indică versetul şi hadisul de mai sus, dreptul de a da legi îi revine, interzicând şi permiţând anumite lucruri, îi revine doar lui Allah. Dacă o fiinţă umană creează legi, înseamnă că încearcă să preia unul din drepturile care-i aparţin în exclusivitate lui Allah, iar dacă unii oameni preferă legile făcute de oameni în schimbul legii divine, înseamnă că acei oameni fac şirk (idolatrie).

b) Revelația

Risala(Revelația), adică credinţa în mesajul revelat profetului Muhammad (saws), este a doua componentă a şahadei (jurământul de credinţă islamic). La fel ca şi în cazul celorlalţi profeţi, Allah i-a revelat profetului Muhammad (saws) mesajul său către omenire, mesaj pe care profetul Muhammad l-a transmis oamenilor mai departe atât prin cuvinte, cât şi prin fapte.

Toţi profeţii au avut acelaşi mesaj pentru omenire, şi anume, că nu există altă divinitate în afară de Allah şi că oamenii trebuie să se supună doar Lui. A accepta faptul că Muhammad (saws) este profetul lui Allah, înseamnă a-i accepta şi pe ceilalţi profeţi (Adam (saws), Avraam (saws), Moise (saws), Isus (saws)  etc) deoarece Allah a spus în Coran:

„Noi ţi-am revelat ţie după cum am revelat şi lui Noe şi profeţilor de după el, precum Le-am revelat şi lui Avraam, Ismail, Isaac, Iacob şi seminţiilor şi lui Isus, Iov şi lui Iona, Aaron şi lui Solomon, şi i-am dat lui David psalmii. / Poveştile câtorva trimişi ţi le-am spus Noi mai înainte, iar poveştile altor trimişi nu ţi le-am spus, şi Allah i-a vorbit într-adevăr lui Moise / [Și a trimis] trimişi - vestitori şi prevenitori - pentru ca oamenii să nu mai aibă nici un fel de scuză faţă de Allah, după trimişi. Iar Allah este Puternic [şi] Înţelept [‘Aziz, Hakim]”[15]

„Trimisul a crezut în ceea ce i-a fost pogorât de la Domnul său, asemenea şi dreptcredincioşii. Fiecare [dintre ei] a crezut în Allah, în îngerii Lui, în scripturile Lui şi în trimişii Lui. [Și ei zic]: «Noi nu facem nici o deosebire între vreunul dintre trimişii Săi». Și ei au zis: «Noi auzim şi ne supunem! Iertarea Ta [o implorăm], Doamne, şi la Tine este întoarcerea!»”[16]

Oricine neagă existenţa sau misiunea unuia dintre aceşti profeţi, încetează să mai fie musulman.

Însă nu este suficient ca omul să creadă în mesajul unuia din profeţii anteriori lui Muhammad (saws). Cel ce preferă să urmeze un alt profet, neascultând sau necrezând în mesajul ultimului dintre profeţi, este de asemenea în rătăcire:

Mi-a vorbit Abdullah că i-a spus tatăl său, că i-a spus Yusuf și alții că i-a vorbit Hamad adică fiul lui Zeid că i-a spus Mujalid (că a auzit) de la Amir al-Șaby (care a auzit la rândul lui) de la Jaber fiul lui Abdullah că a spus Profetul Muhammad (saws): Nu-i întrebați pe oamenii cărții despre ceva deoarece ei nu vă vor călăuzi, pentru că ei sunt rătăciți, și ei ori vă vor face să accepați ceva neadevarat ori vă vor face să mințiți despre ceva adevarat, și într-adevăr dacă Musa (saws) ar fi viu printre voi, el nu ar face altceva decât să mă urmeze.[17]

 Toate mesajele profeţilor de dinainte de Muhammad (saws) converg într-un singur punct, iar acel punct este chiar mesajul care i-a fost revelat profetului Muhammad (saws). În acest sens profetul (saws) a asemănat mesajele celorlalţi profeţi cu cărămizile care alcătuiesc o casă, iar mesajul său este asemănat cu piatra care întregeşte acea casă:

Relatat de Abu Huraira: Trimisul lui Allah a spus, „Asemănarea dintre mine şi ceilalţi profeţi dinaintea mea, este la fel ca omul care a construit o casă cu migală şi frumoasă, dar unde lipseşte o cărămidă într-un colţ. Oamenii umblă pe lângă aceasta şi se minunează de frumuseţea ei, dar spun: «Dacă ar fi existat şi acea cărămidă la locul ei (ar fi fost perfectă)!» Acea cărămidă sunt eu, iar eu sunt ultimul dintre profeţi”[18].

Allah a trimis oamenilor mesajul său prin intermediul profeţilor pentru ca omenirea să fie bine călăuzită, să ştie care este calea cea dreaptă, putând astfel să diferenţieze binele de rău. Negarea unei părţi din mesajul pe care Allah l-a trimis omenirii, printr-unul din profeţii săi, face ca o persoană să iasă din islam.

Ceilalţi 4 stâlpi ai islamului nu se rezumă doar la credinţă, ci trebuie să se reflecte faptic în viaţa musulmanului. Aceştia sunt după cum urmează:

Rugăciunea

Salaat (Rugăciunea), care trebuie făcută de 5 ori pe zi: la ivirea zorilor (fajr), la amiază (dhuhr), după-amiaza ('asr), la apusul soarelui (maghrib) şi la ivirea nopţii ('işa). Referitor la rugăciune Allah a spus în Coran:

„Împliniţi cu sârguinţă Rugăciunile, cu osebire Rugăciunea de la mijloc! Şi staţi în picioare dinainte lui Allah, cu smerenie!”[19]

Zakatul

Zakat-ul (Dania), reprezintă o sumă de bani pe care musulmanul trebuie să o plătească în mod obligatoriu pentru cei aflaţi la nevoie. Zakatul este menţionat în Coran ca un drept al săracilor din averea celor bogaţi:

„Şi în averea lor se află un drept pentru cerşetor şi pentru cel nevoiaş”[20]

Zakatul este o trăsătură unică a islamului în comparaţie cu celelalte religii. Acesta este cheia dreptăţii sociale în islam, el având rolul principal de a opri concentrarea avuţiilor în mâinile celor puţini şi bogaţi. Distribuirea veniturilor care se realizează prin intermediul zakatului, duce la coeziune socială deoarece în acest fel se diminuează diferenţele dintre păturile sociale.

Este important de menţionat că zakatul se diferenţiază clar de noţiunea de pomană (sadaqa). Dacă primul este oferit din obligaţie şi suma ce urmează a fi dată este clar stabilită, cea din urmă are un caracter benevol, iar valoarea acesteia este lăsată la latitudinea celui care o oferă.

Zakatul se calculează în mod diferit, în funcţie de bunurile pe care le deţine fiecare: aur, argint, produse agricole, turme de animale etc. Indiferent de ce deţine fiecare, suma este moderată. De exemplu, pentru cei a căror avere este exprimată în bani şi întruneşte cele 5 condiţii enumerate mai sus, acea persoană trebuie să plătească zakat în valoare de 1/40 din averea sa, adică 2,5%.

Postul

Postul (as-Sawm sau as-Siam) este obligatoriu pentru orice musulman sănătos, bărbat sau femeie, care a trecut de vârsta pubertăţii. Acesta constă în abstinenţa de la mâncare, băutură, ţigări şi relaţii sexuale pe toată durata zilei (de la ivirea zorilor până la apusul soarelui). Postul este o obligaţie doar în luna Ramadan, care durează 29 sau 30 de zile, în funcţie de fazele lunii (de la luna nouă, până se iveşte din nou luna nouă). Referitor la post Allah spune în Coran:

„O, voi cei care credeţi, v-a fost statornicit vouă Postul, aşa cum le-a fost prescris şi celor dinaintea voastră – Poate că veţi fi cu frică!/ Pentru puţine zile, însă, acela dintre voi care este bolnav sau în călătorie [va posti] un număr [egal] de alte zile. (…)”[22]

Pelerinajul

Hajj-ul (Pelerinajul) reprezintă pelerinajul la Mecca pe care trebuie să-l facă fiecare musulman măcar o dată în viaţă. Hajj-ul este obligatoriu pentru orice musulman adult, care este apt de această călătorie şi care îşi permite din punct de vedere financiar. 


[1] Coranul- traducerea sensurilor, Sura Al-'Imran (3), versetul 19.

[2] Coranul- traducerea sensurilor, Sura An-Nisa (4), versetul 1.

[3] Coranul- traducerea sensurilor, Sura Al-'Imran, versetul 19.

[4] Coranul- traducerea sensurilor, Sura Al-Baqara, versetul 136.

[5] Coranul- traducerea sensurilor, Sura Al-Ma'ida, versetul 48.

[6] Coranul- traducerea sensurilor, Sura Al-Nisa', versetul 122.

[7] Coranul- traducerea sensurilor, Sura Al-Nisa', versetul 124.

[8] Coranul- traducerea sensurilor, Sura At-Taghabun, versetul 11.

[9] Coranul- traducerea sensurilor, Sura Al-Ikhlas, versetele 1-4.

[10] Coranul- traducerea sensurilor, Sura Al-Fatiha, versetul 5.

[11] Coranul- traducerea sensurilor, Sura Ta-Ha, versetul 8.

[12] Coranul- traducerea sensurilor, Sura Yusuf (12), versetul 40.

[13] Coranul- traducerea sensurilor, Sura At-Tawba (9), versetul 31.

[14] Narat de al-Bazhaqi în al-Sunan al-Kubraa, 10/116. Vezi şi at-Tirmizi, nr. 3095.

   [15] Coranul- traducerea sensurilor Sura an-Nisa (4), versetele 163-165

   [16] Coranul- traducerea sensurilor Sura al-Baqara (2), versetul 285

   [17]Musnad Imam Ahmad, nr. 14672;

  [18] Sahih Bukari, Cartea Virtuțile și însușirile Profetului și ale companionilor săi (56), hadis nr. 735; The Hadith Software Version 1.0, www.islamasoft.co.uk

[19] Coranul- traducerea sensurilor, Sura al-Baqara (2), versetul 238.

[20] Coranul- traducerea sensurilor, Sura Adh-Dhariyat (51), versetul 19.

[21] Coranul- traducerea sensurilor, Sura at-Tawba (9), versetul 60.

[22] Coranul- traducerea sensurilor, Sura al-Baqara (2), versetele 183-184.